Doneaza pentru copii
Author : ame alex | Published On : 22 Jul 2026
De la binefacere la organizarea ajutorului În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influenta crestinismului au luat fiinta câteva institutii de asistenta pentru copiii orfani, case de adapost pentru fete tinere si aziluri pentru vaduve; aceste institutii se bucurau de suportul material si spiritual al bisericii (Manoiu, Epureanu, 1996). In Evul Mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserica celor saraci s-a întemeiat pe o conceptie "pozitiva" privind saracia: sa te nasti sarac reprezenta o sansa pentru dobândirea vietii vesnice, totodata saracia dadea prilej bogatilor sa-si dovedeasca milostenia (Neamtu, Bocancea, 1999). Pâna în a doua jumatate a secolului al XIX-lea biserica va ramâne un important sprijin al saracilor, bolnavilor, al copiilor sau batrânilor lipsiti de sprijinul familiei. Din punctul de vedere istoric, asistenta sociala, ca forma de ocrotire asigurata prin legislatia de stat, a aparut în Anglia, în perioada reginei Elisabeta, având ca reper Legea saracilor (43 Elisabeth Poor Law) adoptata de parlamentul englez în anul 1601. Astfel au fost legiferate câteva teme majore ale asistentei sociale (Boom, 1990, p. 74-75): • S-a initiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe colectate de stat. • Orasele si comunitatile aveau obligatia sa finanteze si sa administreze pe plan local ajutorul pentru cetatenii lor. • Ajutorul se acorda saracilor în mod diferentiat, în functie de merit, sub forma de ajutor nemijlocit pentru saracii merituosi si cei incapabili de munca datorita batrânetii sau unui handicap si copiilor care înca nu pot munci, iar cei considerati apti de munca dar lenesi erau obligati sa munceasca. • Oamenii erau obligati sa-si ajute rudele în cât mai mare masura. • Copiii saracilor erau îndrumati spre mesteri care le asigurau îngrijirea si formarea profesionala. În acea perioada era din ce în ce mai raspândita perceptia saraciei ca pericol social, de aceea ordinea publica avea datoria de a-i face pe saraci inofensivi, de a limita vagabondajul si cersetoria, fie prin gasirea unor forme de munca prin care saracii sa se faca utili, fie prin forme represive. În secolul al XVII-lea în Anglia s-au înfiintat casele de
18 munca, care trebuiau sa testeze dorinta saracilor de a lucra. Ele s-au generalizat în întregul regat în secolul al XVIII-lea si al XIX-lea si s-au extins si în Statele Unite. Munca grea, adesea inutila, era de fapt o pedeapsa, care permitea cu greu supravietuirea celor condamnati sa traiasca în aceste case. Concentrarea populatiei în zonele urbane la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea a impus solutii locale si institutionale pentru problemele de saracie care capatasera amploare si influentau viata urbei. Statele Unite se confruntau cu problema imigratiei, care însemna sosirea în orase a unui mare numar de oameni, de diverse vârste, culturi, nationalitati si vorbind diferite limbi. Una dintre primele institutii de protectie sociala din lume a fost Comisia de stat pentru problemele imigrantilor din New York, înfiintata în 1847. Ea folosea resurse federale pentru a ajuta imigrantii sa-si cunoasca sansele si sa profite de oportunitatile ivite prin propriile lor eforturi. În Anglia si în SUA, cea mai raspândita forma de protectie a saracilor erau casele pentru saraci, unde o parte a locatarilor lucrau pentru sustinerea institutiei, dar conditiile pentru cei mai multi erau în general foarte dificile, adesea la limita supravietuirii, sau chiar insuficiente pentru aceasta. Era, de asemenea, cazul multora din institutiile de detentie, inclusiv pentru minori, dar si al caselor de batrâni, al institutiilor pentru persoanele cu handicap, dar si a celor pentru copii (ca a celor din Anglia, descrise de Dickens, spre exemplu). O încercare de transformare a filantropiei ocazionale într-o forma de protectie organizata a fost biroul Freedman, al carui administrator, Otis Howard a obtinut fonduri federale ale SUA pentru acordarea unor forme variate de ajutor medical, ajutor de urgenta în alimente, adapost, asigurarea de locuri de munca familiilor fara venit, indiferent de statutul lor cetatenesc. Desi acest birou a fost sustinut de statul american doar scurta vreme, el a constituit un model de protectie nediscriminatorie a celor lipsiti de resurse. Desi activitatile prin care se ofera altora ajutor au o lunga istorie, asistenta sociala profesionista are ca predecesori câteva initiative remarcabile din secolul al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, prin care s-au propus modalitati sistematice de asistare, ca alternative la clasica milostenie fata de saraci de pâna atunci. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat desprinderea asistentei sociale de actiunile de caritate: miscarea settlement a reformerilor sociali, Societatile de organizare a Caritatii (Charity Organization Society - COS), asistenta sociala psihiatrica, formele de educatie preventiva a tinerilor si organizatiile de femei pentru femei. 2. Miscarea asezamintelor sociale Primul asezamânt social a fost constituit în anul 1884, de catre Samuel Barnett, reverendul unei comunitati sarace din estul Londrei si sotia acestuia, Henrietta Barnett. În acea zona suburbana (slums în limba engleza), unde jumatate dintre oameni traiau din ajutoare si din mila altora, ei au închiriat o cladire pentru a crea un centru de aplicatie pentru studenti, interesati de problemele sociale si dornici sa contribuie la ameliorarea situatiei. Studenti din Cambridge si Oxford au primit cu interes propunerea de a participa la un experiment social, în care reprezentanti ai unor diferite clase sociale, cu diferite nivele de cultura, traiau în vecinatate. Barnett considera ca saracilor nu trebuie sa li se dea bani din partea celor avuti – ceea ce întretine dependenta celor ajutati – ci trebuie sa li se ofere mijloace de educatie si prilejuri de a învata cum sa-si organizeze propria viata. doneaza pentru copii
